Autism
Autism
De la reacții necontrolate la plimbări seara prin parc — Povestea lui Ianis
De la reacții necontrolate la plimbări seara prin parc — Povestea lui Ianis
Andra Milian
Andra Milian


Mama lui Ianis știa de mult timp ce diagnostic poartă fiul ei. De la trei ani, parcursese aproape tot ce există: terapie ABA, integrare senzorială, neurofeedback, tratamente specializate pentru tulburarea de spectru autist.
Mama lui Ianis știa de mult timp ce diagnostic poartă fiul ei. De la trei ani, parcursese aproape tot ce există: terapie ABA, integrare senzorială, neurofeedback, tratamente specializate pentru tulburarea de spectru autist.
Povestea lui Ianis
Încercase tot. Și totuși, la doisprezece ani, Ianis nu putea merge cu ea în locuri aglomerate. Nu putea să se plimbe printr-un parc plin de copii. Nu putea să urce în mijloacele de transport în comun fără ca totul să se transforme într-o criză.
Nu pentru că nu voia. Ci pentru că lumea din jur era, pentru el, copleșitoare — și singurul răspuns pe care corpul lui îl cunoștea era apărarea. Uneori față de ceilalți. Uneori față de el însuși.
Când a ajuns la Life Therapy, alte centre îi închiseseră deja ușa. „La vârsta asta, nu mai e mult de făcut" — aceasta fusese concluzia. Mama lui Ianis nu a acceptat-o.
De unde am pornit
Ianis era verbal — putea vorbi — dar nu reușea să spună ce îl deranja. Nu găsea cuvintele pentru neliniște, pentru copleșire, pentru senzațiile care îl invadau când zgomotul devenea prea mult sau când spațiul devenea prea aglomerat. Și atunci corpul lui vorbea în locul minții: reacții bruște, impredictibile, uneori îndreptate spre el însuși.
Mama evita orice situație care putea declanșa o criză. Parcurile, autobuzele, magazinele aglomerate — toate deveniseră teritorii interzise. Viața lor se restrânsese în jurul a ceea ce puteau controla.
Prima întâlnire în cabinet a fost de acomodare. Ianis a explorat spațiul în ritmul lui, fără reguli impuse, fără sarcini. În acel mediu nou, unde nu exista presiunea de a performa, a fost surprinzător de liniștit.
Procesul terapeutic
Primul pas după evaluare a fost construirea unui plan personalizat — și mai ales construirea unei rutine. Pentru Ianis, predictibilitatea nu era un moft, era o necesitate. Știind ce urmează, nivelul de alertă scădea. Și din acel spațiu de siguranță, putea începe să se deschidă.
La începutul fiecărei ședințe, terapeuta discuta cu mama despre starea lui din acea zi — dacă fusese agitat, dacă existase vreo criză înainte de a ajunge. Dacă era tensionat, ședința începea cu activități motorii, care îl ajutau să se regleze. Urmau activități de interes, iar pe fundal, discret, povești și cântece — zgomote de fundal introduse treptat, cu răbdare, pentru ca sistemul lui nervos să le accepte ca normale, nu ca amenințări.
Treptat, au apărut și interacțiunile cu alți copii — la distanță, la început, fără presiune.
Dar momentul care a schimbat cu adevărat cursul terapiei a fost altul, mai mic și mai mare în același timp: ziua în care Ianis a reușit să spună „supărat". Și apoi „bucuros". Două cuvinte care, pentru el, au deschis o ușă pe care nu o găsise până atunci.
Mama lui Ianis știa de mult timp ce diagnostic poartă fiul ei. De la trei ani, parcursese aproape tot ce există: terapie ABA, integrare senzorială, neurofeedback, tratamente specializate pentru tulburarea de spectru autist.
Povestea lui Ianis
Încercase tot. Și totuși, la doisprezece ani, Ianis nu putea merge cu ea în locuri aglomerate. Nu putea să se plimbe printr-un parc plin de copii. Nu putea să urce în mijloacele de transport în comun fără ca totul să se transforme într-o criză.
Nu pentru că nu voia. Ci pentru că lumea din jur era, pentru el, copleșitoare — și singurul răspuns pe care corpul lui îl cunoștea era apărarea. Uneori față de ceilalți. Uneori față de el însuși.
Când a ajuns la Life Therapy, alte centre îi închiseseră deja ușa. „La vârsta asta, nu mai e mult de făcut" — aceasta fusese concluzia. Mama lui Ianis nu a acceptat-o.
De unde am pornit
Ianis era verbal — putea vorbi — dar nu reușea să spună ce îl deranja. Nu găsea cuvintele pentru neliniște, pentru copleșire, pentru senzațiile care îl invadau când zgomotul devenea prea mult sau când spațiul devenea prea aglomerat. Și atunci corpul lui vorbea în locul minții: reacții bruște, impredictibile, uneori îndreptate spre el însuși.
Mama evita orice situație care putea declanșa o criză. Parcurile, autobuzele, magazinele aglomerate — toate deveniseră teritorii interzise. Viața lor se restrânsese în jurul a ceea ce puteau controla.
Prima întâlnire în cabinet a fost de acomodare. Ianis a explorat spațiul în ritmul lui, fără reguli impuse, fără sarcini. În acel mediu nou, unde nu exista presiunea de a performa, a fost surprinzător de liniștit.
Procesul terapeutic
Primul pas după evaluare a fost construirea unui plan personalizat — și mai ales construirea unei rutine. Pentru Ianis, predictibilitatea nu era un moft, era o necesitate. Știind ce urmează, nivelul de alertă scădea. Și din acel spațiu de siguranță, putea începe să se deschidă.
La începutul fiecărei ședințe, terapeuta discuta cu mama despre starea lui din acea zi — dacă fusese agitat, dacă existase vreo criză înainte de a ajunge. Dacă era tensionat, ședința începea cu activități motorii, care îl ajutau să se regleze. Urmau activități de interes, iar pe fundal, discret, povești și cântece — zgomote de fundal introduse treptat, cu răbdare, pentru ca sistemul lui nervos să le accepte ca normale, nu ca amenințări.
Treptat, au apărut și interacțiunile cu alți copii — la distanță, la început, fără presiune.
Dar momentul care a schimbat cu adevărat cursul terapiei a fost altul, mai mic și mai mare în același timp: ziua în care Ianis a reușit să spună „supărat". Și apoi „bucuros". Două cuvinte care, pentru el, au deschis o ușă pe care nu o găsise până atunci.
„Acum pot merge cu el la brâț prin locurile aglomerate și să ne plimbăm seara cu bicicletele prin parcuri pline cu copii."

„Acum pot merge cu el la brâț prin locurile aglomerate și să ne plimbăm seara cu bicicletele prin parcuri pline cu copii."

Rezultatul
Ianis tolerează acum sunetele de fond și zgomotul din mediu fără să intre în alertă. Acceptă prezența altor copii în aceeași încăpere. Reacțiile de autoapărare prin violență — față de ceilalți sau față de el însuși — s-au diminuat semnificativ.
Dar cel mai concret lucru pe care îl poate face acum și nu putea înainte îl exprimă chiar mama lui:
O propoziție simplă. O viață întreagă câștigată.
Rezultatul
Ianis tolerează acum sunetele de fond și zgomotul din mediu fără să intre în alertă. Acceptă prezența altor copii în aceeași încăpere. Reacțiile de autoapărare prin violență — față de ceilalți sau față de el însuși — s-au diminuat semnificativ.
Dar cel mai concret lucru pe care îl poate face acum și nu putea înainte îl exprimă chiar mama lui:
O propoziție simplă. O viață întreagă câștigată.
Cuvântul psihologului
Cuvântul psihologului
Ceea ce m-a surprins cel mai mult la Ianis a fost momentul în care a început să se schimbe — și anume, atunci când a reușit să înțeleagă ce simte și să pună un cuvânt pe asta. Nu un discurs, nu o explicație — un singur cuvânt: „supărat". Din acel moment, ceva s-a deplasat în el.
Diferența în acest caz a făcut-o mama. Ea a înțeles că Ianis are nevoie ca sentimentele lui să fie validate, nu corectate. Că expunerea la situațiile dificile trebuie să fie treptată și explicată pe înțelesul lui. Că procesul nu e o cursă. Și nu și-a pierdut încrederea — nici în fiul ei, nici în proces.
Vouă, celor care vă aflați în situații similare și ezitați: copilul vostru are nevoie să știe că e bine așa cum este, că poate învăța în ritmul lui și că e susținut. Iar voi aveți nevoie de un singur lucru: să nu renunțați.
terapeut de recuperare, Life Therapy Clinic
Andra Milian
Ceea ce m-a surprins cel mai mult la Ianis a fost momentul în care a început să se schimbe — și anume, atunci când a reușit să înțeleagă ce simte și să pună un cuvânt pe asta. Nu un discurs, nu o explicație — un singur cuvânt: „supărat". Din acel moment, ceva s-a deplasat în el.
Diferența în acest caz a făcut-o mama. Ea a înțeles că Ianis are nevoie ca sentimentele lui să fie validate, nu corectate. Că expunerea la situațiile dificile trebuie să fie treptată și explicată pe înțelesul lui. Că procesul nu e o cursă. Și nu și-a pierdut încrederea — nici în fiul ei, nici în proces.
Vouă, celor care vă aflați în situații similare și ezitați: copilul vostru are nevoie să știe că e bine așa cum este, că poate învăța în ritmul lui și că e susținut. Iar voi aveți nevoie de un singur lucru: să nu renunțați.
terapeut de recuperare, Life Therapy Clinic
Andra Milian


Un cuvânt pentru tine
Dacă ai un copil care reacționează violent la stimuli pe care ceilalți nici nu îi observă, care nu poate fi dus în locuri aglomerate, care pare că trăiește într-o stare permanentă de alertă — poate că nu ai găsit încă abordarea potrivită pentru el.
Din experiența Andradei: relația dintre terapeut și părinte este fundamentală. Fără ea, schimbarea rămâne fragilă. Cu ea, devine posibilă.
Suntem aici pentru o primă discuție, dacă vrei să înțelegi cum ar putea arăta un plan de recuperare pentru copilul tău.
Prenumele folosit în acest articol este fictiv. Cazul este real și a fost publicat cu consimțământul scris al mamei. Detaliile identificabile au fost modificate pentru protejarea confidențialității.
Alte studii de caz
Descoperă si alte studii de caz
Alte studii de caz







