Povestea lui Ianis

Încercase tot. Și totuși, la doisprezece ani, Ianis nu putea merge cu ea în locuri aglomerate. Nu putea să se plimbe printr-un parc plin de copii. Nu putea să urce în mijloacele de transport în comun fără ca totul să se transforme într-o criză.

Nu pentru că nu voia. Ci pentru că lumea din jur era, pentru el, copleșitoare — și singurul răspuns pe care corpul lui îl cunoștea era apărarea. Uneori față de ceilalți. Uneori față de el însuși.

Când a ajuns la Life Therapy, alte centre îi închiseseră deja ușa. „La vârsta asta, nu mai e mult de făcut" — aceasta fusese concluzia. Mama lui Ianis nu a acceptat-o.

De unde am pornit

Ianis era verbal — putea vorbi — dar nu reușea să spună ce îl deranja. Nu găsea cuvintele pentru neliniște, pentru copleșire, pentru senzațiile care îl invadau când zgomotul devenea prea mult sau când spațiul devenea prea aglomerat. Și atunci corpul lui vorbea în locul minții: reacții bruște, impredictibile, uneori îndreptate spre el însuși.

Mama evita orice situație care putea declanșa o criză. Parcurile, autobuzele, magazinele aglomerate — toate deveniseră teritorii interzise. Viața lor se restrânsese în jurul a ceea ce puteau controla.

Prima întâlnire în cabinet a fost de acomodare. Ianis a explorat spațiul în ritmul lui, fără reguli impuse, fără sarcini. În acel mediu nou, unde nu exista presiunea de a performa, a fost surprinzător de liniștit.

Procesul terapeutic

Primul pas după evaluare a fost construirea unui plan personalizat — și mai ales construirea unei rutine. Pentru Ianis, predictibilitatea nu era un moft, era o necesitate. Știind ce urmează, nivelul de alertă scădea. Și din acel spațiu de siguranță, putea începe să se deschidă.

La începutul fiecărei ședințe, terapeuta discuta cu mama despre starea lui din acea zi — dacă fusese agitat, dacă existase vreo criză înainte de a ajunge. Dacă era tensionat, ședința începea cu activități motorii, care îl ajutau să se regleze. Urmau activități de interes, iar pe fundal, discret, povești și cântece — zgomote de fundal introduse treptat, cu răbdare, pentru ca sistemul lui nervos să le accepte ca normale, nu ca amenințări.

Treptat, au apărut și interacțiunile cu alți copii — la distanță, la început, fără presiune.

Dar momentul care a schimbat cu adevărat cursul terapiei a fost altul, mai mic și mai mare în același timp: ziua în care Ianis a reușit să spună „supărat". Și apoi „bucuros". Două cuvinte care, pentru el, au deschis o ușă pe care nu o găsise până atunci.